inspiration.

        Poruncindu-le amintirilor sa ma lase sa-mi traiesc propria viata

Ma fascina,vorbea cu mine atat de calm, zambind bland, eu insa visam, pluteam. Observam toate detaliile ,modul in care gesticula cu mana ceva ambiguu in aer, ritmul batailor inimii sub obrazul meu, ochii stralucitori de un albastru marin, ca al marii de pe Coasta de Azur. Coasta de Azur…preferata mea. Acolo unde mi-as petrece toata viata alaturi de el, cu copiii nostri, umbland din insula in insula, sau pur si simplu stand in castelul de pe malul marii, in patul cu baldachin si flori de levantica, cu parfumul lui de ciocolata si hainele de in proaspete. In zilele de iarna ne cuibaream stingheriti ,in sufragerie, sorbind clipe de liniste si ascultand ninsoarea, pentru ca pieptul lui tare si cald imi era cel mai sigur scut, simtindu-ma in siguranta, tinandu-l strans.

Ziua, stateam in gradina sub castanul meu favorit si ascultam muzica sau scriam. El, canta la pian sau mergea in atelierul lui si picta.

Nu trecu mult timp si tot acolo, pe nisipul cald si moale imi ceru sa-l ascult rabdatoare,in timp ce mi-a spus:

-Aminteste-ti ca timpul nu asteapta pe nimeni. Ieri este istorie,maine este mister. Azi insa e un dar. Eu te privesc, dar nu-mi ajunge.Te simt, si nu ma satur. Te am, dart e mai vreau. Te iubesc prea alert pentru a putea sa ma mai opresc, depasesc orice contur. Asez intr-un strigat ceea ce nu mai incepe. Fara spatii goale, cu nerabdare, fara margini, doar altfel. Te rog spune-mi :Da!

-E ciudat, deoarece atunci cand esti copil crezi ca poti face orice, ca poti merge oriunde. Nu exista limite. Prevezi neprevazutul, crezi in minuni. Apoi te faci mare si inocenta aceea se spulbera. Realitatile vietii iti taie calea si realizezi cu amaraciune ca nu poti devein tot ceea ce voiai sa fii, ca s-ar putea sa trebuiasca sa te multumesti cu mai putin. Dar eu, eu nu vreau sa ma multumesc cu mai putin si iata ca destinul ma asculta,mi te da pe tine si acum crede ca ma pune in grea incercare, dar ea nu stie ca eu am invatat sa apreciez ce am si sa nu-l las sa-mi scape. Asa ca, raspunsul meu e ca si gandul tau inainte de a-mi pune intrebarea, totul retoric.

Timpul trecu, si in familia noastra aparu primul copil, Nick, un baiat slabut, creol cu par bogat, de culoarea ciocolatei, cu bucle aramii, care fac soarele sa orbeasca, cand le flutura, cu nasul mic, buze bine conturate ca ale tatalui lui.El va primi mansarda castelului.

Al doilea,insa, fu o fetita, Eunice. Era blonda, cu parul ca aurul si suvite de caramel, ca o zeita a marii, cu ochi mari si ciocolatii, nasul asemeni fratelui ei, iar buzele conturate la fel de perfect, doar ca erau rosii . Ea primi turnul castelului.

A treia veni si ea, o fetita zglobie, cu parul saten deschis, cu suvite blonde, cu par carliontat, ochi mari albastri, cu o forta inedita, cu buze subtiri si usor curbate, de un rozaliu timid ca si scoicile, cu mainile subtiri. Se va numi Ligia. Ea va avea etajul trei cu geamurile mari si balcoanele.

Al patrulea, si ultimul, era un baiat de un blond murdar cu par lins, cu ochii si nasul ca Ligia, iar buzele ca si Eunice. El se va numi Andreas si va primi etajul doi cu pianul alb si tobele noi. Ii vom construe si o casa in copac si il vom invata sa pescuiasca.

Eunice canta la pian si harpa, Ligia la pian si vioara, Andreas la pian si flaut, iar Nick la chitara si tobe, din cauza trasaturilor sale mai rebele.

Se iubeau foarte mult intre ei, si foarte rar se certau, lasau mereu unul dupa celalalt asa ca, in casa plutea atmosfera de liniste si pace etrna, in care se auzea uneori fosnetul frunzelor soptind ierbii, picurii de apa salutandu-ne sprinten in geam, fulgii, lasandu-si amprenta unica si deformata, noncolora peste tot ce avea sa vina. Primavara copacii din spatele castelului isi aplecau crengile sa-si lase petalele subtiri, sa formeze covorul pastelat, pe care nu ma puteam opri sa-l privesc. Si, asa trecea vremea,in castelul nostru.

Intr-o zi, Eunice canta la harpa cu o charisma si un har necontenit, canta lin si parca uneori prea grijuliu la harpa, semanand cu un inger trimis in casa noastra. In timp ce canta la harpa, incepu sa fredoneze ceva incet pe tonalitati inalte, ceva din launtrul ei se rupse, iar acum curgea ca vocea privighetoarei de mult auzita. Realiza ca toti ne uitam uimiti la ea si schita un zambet rusinat, zicand:

- Ups…nu mi-am dat seama ca se aude atat de tare. Profesoara de pian mi-a cantat asta , si mi-a ramas intiparita in minte , se gandea la mama ei care sta intinsa intr-un pat de o vesnicie. Eu o cantam ca o bucurie, ca multumire pentru propria familie, si ma gandeam…ce-ar fi sa-i facem o vizita si sa-i ducem briosele cu scortisoara si pudra de vanilie ale mamei? Nu ca ar fi dragut?

Avea 9 ani si parca gandea cat mine si Trevor la un loc. M-am dus la ea, m-am asezat langa ea pe scaun, am pupat-o pe frunte, i-am luat mana intr-a mea si am zis:

- Dumnezeu nit e-a dat ca o binecuvantare. Esti minunata, Eunice si te iubim. Faptul ca tu ii iubesti pe altii, iti iubesti aproapele, pentru mine este un lucru de admirat si respectat, dar si de bucurat. Esti cu adevarat o fata deosebita, si da, ii vom face nu numai o vizita, fiindca mi-a venit o idee : ce-ar fi sa chemam sambata asta toate cunostiintele aflate in situatia Doamnei Anderson sambata asta ,iar voi sa prezentati un spectacol de muzica. Cand Andreas si Ligia auzira asta, venira zburand, parca, cu un zambet atat de larg de parca li s-ar fi largit fata deodata, tremurand de bucurie si pupandu-mi toata fata. Chiar daca Andreas avea doar 6 ani , asta nu-l impiedica sa se pregateasca ca atare si pleca numaidecat in camera lui si incepu sa cante la pianul alb.

A doua zi, fiecare venise cu cate o idee de ceaiuri, gustari, aperitive, intrebari despre cum aveau sa se imbrace; Eunice cum sa-si faca parul, doar Ligia statea cuminte intr-un colt si picta tacuta.

Apoi Nick striga:

- Mama, eu vreau sa cant la tobe sis a ma imbrac la costum, dar fara sacou, doar cu camasa dungata si cravata cea albastra.

- Dragule, nu se cuvine sa canti la tobe, va fi un haos total, apoi, ce va zice lumea?

- Dar mama!Poate ca le va placea!

-Sunt stingherita…nu stiu ce sa spun, imi e teama ca daca nu va fi asa…ce vor crede? Reputatia noastra va avea de suferit.

- Dar…poate tata vrea ma sa ajute cu asta.

-Da,da.Daca stau sa ma gandesc mai bine cred ca ar fi o idee buna, du-te si vorbeste cu el. Imi pare rau ca nu ti-am putut fi de folos asa cum ai vrut, dar doresc sa fie bine pentru toata lumea.

- Stiu, mama. Multam.

- Hei, ti-am spus sa nu mai folosesti cuvantul acela. Nu se potriveste unui cavaler, sit u asta vrei sa fii, nu?

- Da, mama.

Si apoi pleca grabit spre atelierul din garaj.

Pregatirile ce au urmat au fost o bataie de cap, dar am invatat cu totii ca blandetea si rabdarea dadeau cele mai bune roade. Eram mereu prinsa cu hainele copiilor, in afara de ale Ligiei care avea alte preocupari si nu-si facea griji pentru asta. Era sigura pe ea ,dar timida si serioasa la suprafata. La doar 8 ani era talentata la atatea: pian, vioara ,desen… chiar si vocea ii devenea din ce in ce mai plapanda si scotea niste sunete angelice, care parca le visam si noaptea. Nu adormea niciodata fara sa-si spuna rugaciunea si nu uita niciodata sa mentioneze fiecare membru al familiei si cunostiintele, fara un anumit motiv. Ea pur si simplu impartasea iubire tuturor si dadea importanta oricarui detaliu, fata de Nick care se grabea mereu si era neatent si atat de visator. Dar asta il facea atat de special. Daca ai fi stat sa-l privesti o zi intreaga, te-ai fi amuzat atat, de parca ar fi fost un film cu derulare rapida si totusi o comedie geniala.

M-am culcat obosita, dar foarte multumita sa-i vad pe toti asa bucurosi si nerabdatori. Stiam ca Ligia si Andreas vor face senzatie pentru ca majoritatea cunostiintelor erau oameni linistiti si calmi, care aveau sa traiasca muzica asemenea unei intamplari obisnuite a zilei, cei 2 avand acelasi temperament vor fi primiti cu bucurie. Ma gandeam insa la Eunice si Nick, ei erau mai mari, mai complicati si agitate, vroiau sa faca ceva atat de neobisnuit si iesit din comun incat ma temeam profund de urmari. Trevor a incercat sa vorbeasca cu Nick ca de la barbat la barbat, dar Nick se incapataneaza ca intotdeauna. Lui trebuie sa I se faca pe plac caci altfel iese cu scantei. Asa ca am pregatit planul doi: aveam de gand sa vorbesc cu Rebeca, prietena cea mai buna a lui Nick, de care era el indragostit, sa-i spun ace i-am spus si noi, sperand ca poate, pe ea o va asculta si poate, sa cante impreuna.

Zis si facut. Am am chemat-o azi la noi, spre mirarea si rusinea lui Nick. Rebeca era saraca si simpla , dar cumsecade. Ce conta altceva cand defapt daca interiorul te mangaie, exteriorul poate fi si bolnav ca nu te mai saturi. Iar Nick nu era pretentios, si el fiind simplu in felul lui,iar pentru mine fericirea lui conta, considerand-o pe Rebeca mai mult decat deosebita, dovedind mereu calitati ascunse care ma faceau sa o privesc ca pe o a treaia fiica.

-Buna, Nick! ii spuse ea. Ce mai faci? Imi place cum arati azi! Si fata ii trase cu ochiul.

Nick, rusinat, se inrosi in obraji si multumi parca-n surdina. Rebeca rase rusinata cu mana la gura si il lua de mana spre camera lui Nick o conduse inca rusinat si inchise usa in ruma lui vazabd ca Eunice tragea cu ochiul prapadindu-se de ras.

- Stii, Nick…am..am auzit de balul de la voi de la castel si ..ma intrebam daca nu cumva.. dar..numai daca este cu putinta …sa vin si eu.. te pot ajuta cu recitalul tau…eu pot canta cu vocea, iar tu cu instrumental tau…cre…crezi ca ar fi posibil?

- Cu toate ca nu ma asteptam ca tu…si eu…las-o balta. Cred ca e cu putinta, o intreb pe mama si iti transmit. Doresti s-o intreb acum?

- Da , am putea repeta apoi.

- A, da. Desigur. Oare cum de nu m-am gandit?

Fata zambi iar si rase bland cu mana la gura, chipul accentuand parca trasaturi angelice.

-Mama, pot sa-ti cer o favoare?

- Sigur, Nick. Spune.

- Rebeca ar dori sa participe la bal. Ar vrea sa cantam impreuna la recitalul meu , adica al nostrum, zise el rusinat, imbujorandu-se.

- Sigur! Ce idee geniala! Ar fi grozav! Aveti aprobarea mea numaidecat.

- Oh…multumesc mama, zise el mirat putin de raspunsul meu parca necugetat. Inainte sa mearga in camera sa repete i-am tras cu ochiul strengareste Rebecai.

Si asa trecura zilele la castelul familiei noastre. Pana cand, veni si ziua cea mare. Ligia, Andreas si Nick erau gata, Nick asteptand-si partenera. Doar Eunice era nedecisa, deloc multumita. Pe z ice trece semana tot mai tare cu mine. Si-mi aminteam propriul comportament tineresc si reactiile acum prezente la Eunice. Dup ace i-am istorisit povestea mea, care semana atat de mult cu cazul de fata, Eunice imi asculta sfaturile si se imbraca cu rochia albastru deschis, ca marea.

Pe cand toti eram gata, Rebeca pasi pe usa de la intrare lasandu-l pe Nick mut, cu gura cascata si ochii sclipitori. Era imbracata intr-o rochie alba, cu bretelute, parul, lasat drept pe spate, era lung si castaniu inchis ca si castanele coapte in bataia soarelui aprig, cu cercei de forma unor ingerasi, de argint si niste conduri de lac argintii. Rochita era lunga pana la pamant, cazand de sub piept drept, facuta dintr-un material fin de satin, ca un voal, facand-o sa parca sa pluteasca. Intra zambind si facu o reverenta.

- Bine v-am gasit! Ma bucur sa fiu aici. Nick, arati atat de… diferit… dar elegant…nu iti star au deloc! Iar dumneavoastra doamna, Sarah aratati incantator. Si tu Ligia! As putea spune ca azi suntem surori.

- Sigur, sigur! Puteti fi! E o idee geniala! Si te rog de azi inainte spune-mi pe nume, fara “dumneavoastra” sau “doamna”. Esti ca in familie, iar pentru mine, ca o fiica.

- Multumesc doamna…aaa,Sarah. Imi va lua ceva timp sa ma obisnuiesc cu asta…

- Nu-i nimic, stiu ca tu prinzi repede.

- Da, asa e mama! zise Nick. Acum, daca ne permiti, o sa ne retragem in camera mea sa facem o ultima repetitie.

- Sigur dragilor! Mergeti.

Apoi, musafirii intrau necontenit, fiecare aducand cate ceva; ba o budinca, ba un saleu, ba cate un obiect symbolic, ori o fotografie veche. In doar o ora casa noastra goala se umplu de oameni nerabdatori si fericiti, parca mai voiosi si veseli decat de obicei. Voia buna ii unea in istorisiri fara margini. Dar spectacolul trebuia sa inceapa, pentru ca doar, de aceea au venit, asa ca in atentia lor Nick se afisa in mijlocul salonului incapator atragand privirile tuturor pana la urma.

Nick prezenta piesa lucrata impreuna cu Rebeca, formand o pereche minunata, toata lumea laudandu-i. Vocea atat de firava care suna atat de suav si dulce, atat de melodios incat parca curgea ca un rau de munte emanand vitalitate si pace, dandu-ti o alata perspectiva asupra ce ne inconjoara. Acompaniamentul lui Nick sparse gheata. Ne-a lasat pe toti uimiti; devotamentul si perspicacitatea sa uimea publicul nerabdator. Vazand-o pe Rebeca cu vocea de privighetoare si baiatul meu, propriul meu baiat alaturi de ea, parca cantand la harpa si nu la chitara, imi aminteam de vremurile mele, de propria mea poveste , de mine si Trevor; erau atat de frumosi.

Urmatoarea fu Eunice. Era foarte serioasa si implicate in ceea ce facea, dorind sa faca impresie sis a se remarce, era bucuroasa cand se simtea importanta. Exact ca mine, de ce se mostenesc chiar toate? De ce toate ma aduc inapoi la acel atunci,demult pe vremea mea? Simt ca viata mi se termina si ea imi va lua locul.

Andreas imita ciripitul pasarelelor de dimineata, trimitand cate un suras copilaresc fiecarui invitat si transformand atmosfera de seriozitate, maturitate si apreciere intr-una zglobie si plina de dragoste , oamenii apropiindu-se tot mai mult unii de altii.

       Ligia nu se lasa mai prejos si uimi prin rapiditatea cu care canta la vioara si totusi nu-i scartaia niciun sunet.

Invitatii au fost foarte incantati, trimitand urale si alamatii si facandu-i pe copii sa se simta atat de importanti.

Dupa servirea bucatelor si povestile de la masa din sufrageria spatiaoasa invitatii au plecat unul cate unul condusi de copii, iar la urma veni si randul lui Rebeca, care pleca implinita, dar nu inainte de a-l felicita printr-o imbratisare pe Nick.

[…]

Vremea trecea, copiii cresteau devenind adulti mature si tot mai chipesi. Ligia era asistenta , Eunice bibliotecara si profesoara de muzica si Andreas salvamont, Nick detinea un adapost pentru cei saraci, ajutat fiind de Rebeca cu care se si casatori pe malul coastei de Azur , sub castanul cel batran, dar nu ne-au parasit, nu si-au luat zborul, organizand evenimente , strangeri de fonduri si baluri mascate sau chiar celebrarea sarbatorilor la castel. Casa noastra era o adevarata sursa de fericire, in timpul ploilor torentiale, toti vecinii veneau  zgribuliti si speriati al casa “cea mare de pe malul marii”, pentru ca asa o numeau toti.

[…]

Si acum peste sute de ani ea e tot acolo gazduind alti ingeri si alte vieti, prestandu-se cu cele mai pretioase amintiri, momind orice vizitator, atribuindu-di-o ca fiind a lui pentru ca intr-adevar castelul I se potrivea oricui cauta fericirea vesnica.

my bucket list