Poruncindu-le amintirilor sa
ma lase sa-mi traiesc propria viata
Ma fascina,vorbea cu mine atat de calm, zambind bland, eu insa visam,
pluteam. Observam toate detaliile
,modul in care gesticula cu mana ceva ambiguu in aer, ritmul batailor inimii
sub obrazul meu, ochii stralucitori de un albastru marin, ca al marii de pe
Coasta de Azur. Coasta de Azur…preferata mea. Acolo unde mi-as petrece toata
viata alaturi de el, cu copiii nostri, umbland din insula in insula, sau pur si
simplu stand in castelul de pe malul marii, in patul cu baldachin si flori de
levantica, cu parfumul lui de ciocolata si hainele de in proaspete. In zilele
de iarna ne cuibaream stingheriti ,in sufragerie, sorbind clipe de liniste si
ascultand ninsoarea, pentru ca pieptul lui tare si cald imi era cel mai sigur
scut, simtindu-ma in siguranta, tinandu-l strans.
Ziua, stateam in gradina sub castanul meu favorit si ascultam muzica sau
scriam. El, canta la pian sau mergea in atelierul lui si picta.
Nu trecu mult timp si tot acolo, pe nisipul cald si moale imi ceru sa-l
ascult rabdatoare,in timp ce mi-a spus:
-Aminteste-ti ca timpul nu asteapta pe nimeni. Ieri este istorie,maine este mister. Azi insa e un
dar. Eu te privesc, dar nu-mi ajunge.Te simt, si nu ma satur. Te am, dart e mai
vreau. Te iubesc prea alert pentru a putea sa ma mai opresc, depasesc orice
contur. Asez intr-un strigat ceea
ce nu mai incepe. Fara spatii goale, cu nerabdare, fara margini, doar altfel.
Te rog spune-mi :Da!
-E ciudat, deoarece atunci cand esti copil crezi ca poti face orice, ca
poti merge oriunde. Nu exista limite. Prevezi neprevazutul, crezi in minuni.
Apoi te faci mare si inocenta aceea se spulbera. Realitatile vietii iti taie
calea si realizezi cu amaraciune ca nu poti devein tot ceea ce voiai sa fii, ca
s-ar putea sa trebuiasca sa te multumesti cu mai putin. Dar eu, eu nu vreau sa
ma multumesc cu mai putin si iata ca destinul ma asculta,mi te da pe tine si
acum crede ca ma pune in grea incercare, dar ea nu stie ca eu am invatat sa
apreciez ce am si sa nu-l las sa-mi scape. Asa ca, raspunsul meu e ca si gandul
tau inainte de a-mi pune intrebarea, totul retoric.
Timpul trecu, si in familia noastra aparu primul copil, Nick, un baiat
slabut, creol cu par bogat, de culoarea ciocolatei, cu bucle aramii, care fac
soarele sa orbeasca, cand le flutura, cu nasul mic, buze bine conturate ca ale
tatalui lui.El va primi mansarda castelului.
Al doilea,insa, fu o fetita, Eunice. Era blonda, cu parul ca aurul si
suvite de caramel, ca o zeita a marii, cu ochi mari si ciocolatii, nasul
asemeni fratelui ei, iar buzele conturate la fel de perfect, doar ca erau rosii
. Ea primi turnul castelului.
A treia veni si ea, o fetita zglobie, cu parul saten deschis, cu suvite
blonde, cu par carliontat, ochi mari albastri, cu o forta inedita, cu buze
subtiri si usor curbate, de un rozaliu timid ca si scoicile, cu mainile
subtiri. Se va numi Ligia. Ea va avea etajul trei cu geamurile mari si
balcoanele.
Al patrulea, si ultimul, era un baiat de un blond murdar cu par lins, cu
ochii si nasul ca Ligia, iar buzele ca si Eunice. El se va numi Andreas si va
primi etajul doi cu pianul alb si tobele noi. Ii vom construe si o casa in
copac si il vom invata sa pescuiasca.
Eunice canta la pian si harpa, Ligia la pian si vioara, Andreas la pian
si flaut, iar Nick la chitara si tobe, din cauza trasaturilor sale mai rebele.
Se iubeau foarte mult intre ei, si foarte rar se certau, lasau mereu
unul dupa celalalt asa ca, in casa plutea atmosfera de liniste si pace etrna,
in care se auzea uneori fosnetul frunzelor soptind ierbii, picurii de apa
salutandu-ne sprinten in geam, fulgii, lasandu-si amprenta unica si deformata,
noncolora peste tot ce avea sa vina. Primavara copacii din spatele castelului
isi aplecau crengile sa-si lase petalele subtiri, sa formeze covorul pastelat,
pe care nu ma puteam opri sa-l privesc. Si, asa trecea vremea,in castelul
nostru.
Intr-o zi, Eunice canta la harpa cu o charisma si un har necontenit,
canta lin si parca uneori prea grijuliu la harpa, semanand cu un inger trimis
in casa noastra. In timp ce canta la harpa, incepu sa fredoneze ceva incet pe
tonalitati inalte, ceva din launtrul ei se rupse, iar acum curgea ca vocea
privighetoarei de mult auzita. Realiza ca toti ne uitam uimiti la ea si schita
un zambet rusinat, zicand:
- Ups…nu mi-am dat seama ca se aude atat de tare. Profesoara de pian mi-a cantat asta , si mi-a
ramas intiparita in minte , se gandea la mama ei care sta intinsa intr-un pat
de o vesnicie. Eu o cantam ca o bucurie, ca multumire pentru propria familie,
si ma gandeam…ce-ar fi sa-i facem o vizita si sa-i ducem briosele cu
scortisoara si pudra de vanilie ale mamei? Nu ca ar fi dragut?
Avea 9 ani si parca gandea cat mine si Trevor la un loc. M-am dus la ea,
m-am asezat langa ea pe scaun, am pupat-o pe frunte, i-am luat mana intr-a mea
si am zis:
- Dumnezeu nit e-a dat ca o binecuvantare. Esti minunata, Eunice si te
iubim. Faptul ca tu ii iubesti pe altii, iti iubesti aproapele, pentru mine
este un lucru de admirat si respectat, dar si de bucurat. Esti cu adevarat o fata
deosebita, si da, ii vom face nu numai o vizita, fiindca mi-a venit o idee :
ce-ar fi sa chemam sambata asta toate cunostiintele aflate in situatia Doamnei Anderson
sambata asta ,iar voi sa prezentati un spectacol de muzica. Cand Andreas si Ligia auzira asta, venira
zburand, parca, cu un zambet atat de larg de parca li s-ar fi largit fata
deodata, tremurand de bucurie si pupandu-mi toata fata. Chiar daca Andreas avea
doar 6 ani , asta nu-l impiedica sa se pregateasca ca atare si pleca numaidecat
in camera lui si incepu sa cante la pianul alb.
A doua zi, fiecare venise cu cate o idee de ceaiuri, gustari, aperitive,
intrebari despre cum aveau sa se imbrace; Eunice cum sa-si faca parul, doar
Ligia statea cuminte intr-un colt si picta tacuta.
Apoi Nick striga:
- Mama, eu vreau sa cant la tobe sis a ma imbrac la costum, dar fara
sacou, doar cu camasa dungata si cravata cea albastra.
- Dragule, nu se cuvine sa canti la tobe, va fi un haos total, apoi, ce
va zice lumea?
- Dar mama!Poate ca le va placea!
-Sunt stingherita…nu stiu ce sa spun, imi e teama ca daca nu va fi
asa…ce vor crede? Reputatia noastra va avea de suferit.
- Dar…poate tata vrea ma sa ajute cu asta.
-Da,da.Daca stau sa ma gandesc mai bine cred ca ar fi o idee buna, du-te si
vorbeste cu el. Imi pare rau ca nu ti-am putut fi de folos asa cum ai vrut, dar
doresc sa fie bine pentru toata lumea.
- Stiu, mama. Multam.
- Hei, ti-am spus sa nu mai folosesti cuvantul acela. Nu se potriveste unui cavaler, sit u asta vrei
sa fii, nu?
- Da, mama.
Si apoi pleca grabit spre atelierul din garaj.
Pregatirile ce au urmat au fost o bataie de cap, dar am invatat cu totii ca
blandetea si rabdarea dadeau cele mai bune roade. Eram mereu prinsa cu hainele copiilor, in afara
de ale Ligiei care avea alte preocupari si nu-si facea griji pentru asta. Era
sigura pe ea ,dar timida si serioasa la suprafata. La doar 8 ani era talentata
la atatea: pian, vioara ,desen… chiar si vocea ii devenea din ce in ce mai
plapanda si scotea niste sunete angelice, care parca le visam si noaptea. Nu
adormea niciodata fara sa-si spuna rugaciunea si nu uita niciodata sa
mentioneze fiecare membru al familiei si cunostiintele, fara un anumit motiv.
Ea pur si simplu impartasea iubire tuturor si dadea importanta oricarui
detaliu, fata de Nick care se grabea mereu si era neatent si atat de visator.
Dar asta il facea atat de special. Daca ai fi stat sa-l privesti o zi intreaga,
te-ai fi amuzat atat, de parca ar fi fost un film cu derulare rapida si totusi
o comedie geniala.
M-am culcat obosita, dar foarte multumita sa-i vad pe toti asa bucurosi
si nerabdatori. Stiam ca Ligia si Andreas vor face senzatie pentru ca
majoritatea cunostiintelor erau oameni linistiti si calmi, care aveau sa
traiasca muzica asemenea unei intamplari obisnuite a zilei, cei 2 avand acelasi
temperament vor fi primiti cu bucurie. Ma gandeam insa la Eunice si Nick, ei
erau mai mari, mai complicati si agitate, vroiau sa faca ceva atat de
neobisnuit si iesit din comun incat ma temeam profund de urmari. Trevor a
incercat sa vorbeasca cu Nick ca de la barbat la barbat, dar Nick se
incapataneaza ca intotdeauna. Lui trebuie sa I se faca pe plac caci altfel iese
cu scantei. Asa ca am pregatit planul doi: aveam de gand sa vorbesc cu Rebeca,
prietena cea mai buna a lui Nick, de care era el indragostit, sa-i spun ace
i-am spus si noi, sperand ca poate, pe ea o va asculta si poate, sa cante
impreuna.
Zis si facut. Am am chemat-o azi la noi, spre mirarea si rusinea lui
Nick. Rebeca era saraca si simpla , dar cumsecade. Ce conta altceva cand defapt
daca interiorul te mangaie, exteriorul poate fi si bolnav ca nu te mai saturi.
Iar Nick nu era pretentios, si el fiind simplu in felul lui,iar pentru mine
fericirea lui conta, considerand-o pe Rebeca mai mult decat deosebita, dovedind
mereu calitati ascunse care ma faceau sa o privesc ca pe o a treaia fiica.
-Buna, Nick! ii spuse ea. Ce
mai faci? Imi place cum arati azi! Si fata ii trase cu ochiul.
Nick, rusinat, se inrosi in obraji si multumi parca-n surdina. Rebeca rase rusinata cu mana la gura si il lua
de mana spre camera lui Nick o conduse inca rusinat si inchise usa in ruma lui vazabd ca Eunice tragea cu ochiul
prapadindu-se de ras.
- Stii, Nick…am..am auzit de balul de la voi de la castel si ..ma intrebam
daca nu cumva.. dar..numai daca este cu putinta …sa vin si eu.. te pot ajuta cu
recitalul tau…eu pot canta cu vocea, iar tu cu instrumental tau…cre…crezi ca ar
fi posibil?
- Cu toate ca nu ma asteptam ca tu…si eu…las-o balta. Cred ca e cu
putinta, o intreb pe mama si iti transmit. Doresti s-o intreb acum?
- Da , am putea repeta apoi.
- A, da. Desigur. Oare cum de nu m-am gandit?
Fata zambi iar si rase bland cu mana la gura, chipul accentuand parca
trasaturi angelice.
-Mama, pot sa-ti cer o favoare?
- Sigur, Nick. Spune.
- Rebeca ar dori sa participe la bal. Ar vrea sa cantam impreuna la
recitalul meu , adica al nostrum, zise el rusinat, imbujorandu-se.
- Sigur! Ce idee geniala! Ar fi grozav! Aveti aprobarea mea numaidecat.
- Oh…multumesc mama, zise el mirat putin de raspunsul meu parca
necugetat. Inainte sa mearga in camera sa repete i-am tras cu ochiul
strengareste Rebecai.
Si asa trecura zilele la castelul familiei noastre. Pana cand, veni si
ziua cea mare. Ligia, Andreas si Nick erau gata, Nick asteptand-si partenera.
Doar Eunice era nedecisa, deloc multumita. Pe z ice trece semana tot mai tare
cu mine. Si-mi aminteam propriul comportament tineresc si reactiile acum
prezente la Eunice. Dup ace i-am istorisit povestea mea, care semana atat de
mult cu cazul de fata, Eunice imi asculta sfaturile si se imbraca cu rochia
albastru deschis, ca marea.
Pe cand toti eram gata, Rebeca pasi pe usa de la intrare lasandu-l pe Nick mut, cu gura
cascata si ochii sclipitori. Era imbracata intr-o rochie alba, cu bretelute,
parul, lasat drept pe spate, era lung si castaniu inchis ca si castanele coapte
in bataia soarelui aprig, cu cercei de forma unor ingerasi, de argint si niste
conduri de lac argintii. Rochita era lunga pana la pamant, cazand de sub piept
drept, facuta dintr-un material fin de satin, ca un voal, facand-o sa parca sa
pluteasca. Intra zambind si
facu o reverenta.
- Bine v-am gasit! Ma bucur sa fiu aici. Nick, arati atat de… diferit… dar
elegant…nu iti star au deloc! Iar
dumneavoastra doamna, Sarah aratati incantator. Si tu Ligia! As putea spune ca
azi suntem surori.
- Sigur, sigur! Puteti fi! E o idee geniala! Si te rog de azi inainte
spune-mi pe nume, fara “dumneavoastra” sau “doamna”. Esti ca in familie, iar
pentru mine, ca o fiica.
- Multumesc doamna…aaa,Sarah. Imi va lua ceva timp sa ma obisnuiesc cu
asta…
- Nu-i nimic, stiu ca tu prinzi repede.
- Da, asa e mama! zise Nick. Acum,
daca ne permiti, o sa ne retragem in camera mea sa facem o ultima repetitie.
- Sigur dragilor! Mergeti.
Apoi, musafirii intrau necontenit, fiecare aducand cate ceva; ba o
budinca, ba un saleu, ba cate un obiect symbolic, ori o fotografie veche. In
doar o ora casa noastra goala se umplu de oameni nerabdatori si fericiti, parca
mai voiosi si veseli decat de obicei. Voia buna ii unea in istorisiri fara
margini. Dar spectacolul trebuia sa inceapa, pentru ca doar, de aceea au venit,
asa ca in atentia lor Nick se afisa in mijlocul salonului incapator atragand
privirile tuturor pana la urma.
Nick prezenta piesa lucrata impreuna cu Rebeca, formand o pereche
minunata, toata lumea laudandu-i. Vocea atat de firava care suna atat de suav
si dulce, atat de melodios incat parca curgea ca un rau de munte emanand
vitalitate si pace, dandu-ti o alata perspectiva asupra ce ne inconjoara.
Acompaniamentul lui Nick sparse gheata. Ne-a lasat pe toti uimiti; devotamentul
si perspicacitatea sa uimea publicul nerabdator. Vazand-o pe Rebeca cu vocea de
privighetoare si baiatul meu, propriul meu baiat alaturi de ea, parca cantand
la harpa si nu la chitara, imi aminteam de vremurile mele, de propria mea
poveste , de mine si Trevor; erau atat de frumosi.
Urmatoarea fu Eunice. Era foarte serioasa si implicate in ceea ce facea,
dorind sa faca impresie sis a se remarce, era bucuroasa cand se simtea
importanta. Exact ca mine, de ce se mostenesc chiar toate? De ce toate ma aduc
inapoi la acel atunci,demult pe
vremea mea? Simt ca viata mi se termina si ea imi va lua locul.
Andreas imita ciripitul pasarelelor de dimineata, trimitand cate un
suras copilaresc fiecarui invitat si transformand atmosfera de seriozitate,
maturitate si apreciere intr-una zglobie si plina de dragoste , oamenii
apropiindu-se tot mai mult unii de altii.
Ligia nu se lasa mai prejos si uimi prin
rapiditatea cu care canta la vioara si totusi nu-i scartaia niciun sunet.
Invitatii au fost foarte incantati, trimitand urale si alamatii si
facandu-i pe copii sa se simta atat de importanti.
Dupa servirea bucatelor si povestile de la masa din sufrageria
spatiaoasa invitatii au plecat unul cate unul condusi de copii, iar la urma
veni si randul lui Rebeca, care pleca implinita, dar nu inainte de a-l felicita
printr-o imbratisare pe Nick.
[…]
Vremea trecea, copiii cresteau devenind adulti mature si tot mai
chipesi. Ligia era asistenta , Eunice bibliotecara si profesoara de muzica si
Andreas salvamont, Nick detinea un adapost pentru cei saraci, ajutat fiind de
Rebeca cu care se si casatori pe malul coastei de Azur , sub castanul cel
batran, dar nu ne-au parasit, nu si-au luat zborul, organizand evenimente ,
strangeri de fonduri si baluri mascate sau chiar celebrarea sarbatorilor la
castel. Casa noastra era o adevarata sursa de fericire, in timpul ploilor
torentiale, toti vecinii veneau zgribuliti
si speriati al casa “cea mare de pe malul marii”, pentru ca asa o numeau toti.
[…]
Si acum peste sute de ani ea e tot acolo gazduind alti ingeri si alte
vieti, prestandu-se cu cele mai pretioase amintiri, momind orice vizitator,
atribuindu-di-o ca fiind a lui pentru ca intr-adevar castelul I se potrivea
oricui cauta fericirea vesnica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu